E greu să fii zeu

E greu să fii zeu în orice religie sau mitologie. Lumea crede că e mişto să fii atotputernic, să creezi chestii, să dai legi infailibile, să trimiţi cataclisme, să abuzezi de oameni şi să îi judeci după, în latitudinea bunului plac. Nu e tocmai aşa... De fapt, meseria divină e chiar nasoală. Vă spun asta din proprie experienţă.

În primul rând e chestia cu mesia. Mesia e fiu de zeu, şi-l pun să facă munca mea, non sci-fi, din două motive. Unu, pentru că dacă ar băşi curcubee, l-aţi ucide ca Gheorghe pe Balaur, deci trebuie să fie un oarecare, şi doi, pentru că dacă aş vorbi eu direct, aţi pocni la simpla mea voce. Am distrus şase Adami până m-am prins.

Iar voi, în semn de recunoştinţă, ce faceţi? Îl crucificaţi de obicei. Bravo. Proşti v-am mai făcut...

În al doilea rând e chestia cu mila. Eu sunt milos până în măduva etităţii mele, şi iert pe cei ce să căiesc, zeu fiind, dar trebuie să ţin cont şi de justiţie. Nu uităm de justiţie. Nu trebuie să fiu răzbunător, ci drept, just. Altfel, dacă aş fi doar milos şi aş încerca să judec lumea aşa, ar fi ca şi cum aş încerca să joc tenis c-o sacoşă sau, mai bine, să satisfac cu pula bleagă o curvă de pe centură. Iar justiţia mea trebuie să fie ca un bisturiu, pentru că de-aia am creat Iadul şi-alte chestii. Astfel, prin justiţie, oamenii se poate să se frigă, să se ardă, sau să îi bulească Hitler la cur în Purgatoriu. Iar justiţia şi mila merg mână-n mână cu salvarea supremă şi învierea morţilor. Iar pentru asta, lumea se închină la altarul de tortură şi sacrifiu şi asteaptă ca eu să rezolv problemele dintre ei.

Astfel, dăm în chestia cu strigatul. Toţi strigă la mine şi mai bine de jumătate strigă la mine şi-mi distrag atenţia de la chestii zeieşti în timp se ce fut. Mă supără când cineva mă strigă fără scop, şi când mă uit văd cururi. Sau mai sunt sinucigaşii, ateii sau blasfemiatorii care vor un semn, şi zbiară cât îi ţine glanda. La fel ca şi cu rugăciunile. Toată lumea cere ceva: "Vai atotputernicule, vreau bani", "vreau maşină" sau "vreau să-i trag o clanţă lu' roşcata aia din colţ cu un ochi şui, care vinde ziare." Şi nu-i destul de ofticant că toate astea se întâplă duminica? Ştiţi, duminica e ziua mea liberă...

Apoi, voi aţi uitat că după ce am creat lumea, am făcut un plan bun după care să funcţioneze potlogăria asta. M-am uitat la el şi am spus "asta e un plan bun" şi l-am numit Plan Divin. Rugăciunile nu sunt cam arogante? Nu mă refer la alea în care cereţi sănătate, putere de muncă, sau să dea vaca mai mult lapte. Dar dacă te rogi pentru ceva ce contravine planului? Ce te aştepţi să fac, să-mi schimb planul? Aşa că la rugăciuni, e ca la paruri sportive: da, nu sau parţial.

Ironic cum vreţi să fiţi salvaţi de la damnare eternă, crezând că o femeie a stricat Planul mâncând un măr. Ironic cum Paradisul e ticsit de atei, evoluţionişti şi oameni întradevăr deştepţi. Ironic cum credeţi că, mergând în jurul unei biserici, în genunchi, cumpărând lumânări şi bătându-vă cu ţiganii pe caserole, o să ajungeţi în Paradis. Ironic. Zeii sunt ironici.

Băgaţi la cap şi nu vă mai rugaţi pentru tâmpenii, că sincer n-am timp. Am o apocalipsă de pregătit şi trebuie să vă rad pe vreo trei sferturi. N-aveţi cum să înţelegeţi.

E greu să fii zeu...