Afară ploua mărunt. Era una din zilele acelea mocnite, urâte, apăsătoare. Cerul era de un plumb cumplit și parcă încerca să înghită munții din jur. În colțul camerei, la sobă, se auzeau ușor trosnind lemnele pe foc, care, mai-mai că vroiau să iasă, eliberând brusc arburul și intoxicarea căldurii peste crepusculul camerei.
O rază de lumină, asemeni celor celeste, când bunul Dumnezeu își arăta fața proorocilor și oamenilor aleși, crestă prin geamul camerei, pe o muchie lină de metal, dovedind parcă intemperiile crunte ale vremii. Ticăitul ceasului era infernal, fiecare țâc al acelor de ceasornic fiind tot mai apăsător pe pleoapele lui...

         HARAP-ALKI, NUNTAȘ DE SEAMĂ

Cu greu, și cu o mână pe pulă, acesta se ridică din pat, mahmur, fără vlagă. Raza de lumină ce ricoșa din muchia lui Roger, căci așa se numea paloșul prințului nostru drag, îi dete drept în ochi lui Harap-Alki, care, cu o simplă miscare din cot, dărâmase tot ce era pe masa odăii sale, și apucă degrabă o pipă. Mirosul de ierburi și pâclă din odaie inunda tot, mai ceva ca ceața de afară. Era duminică. Duminică la amiază. Era duminică la amiază și Harap-Alki mirosea a fier călit, trecut prin sânge, mațe și ficați. Pe cur avea un coș. De la transpirație. Se întâmplă. Doar pentru că e prinț, nu înseamnă că câcatu' lui nu pute.
Cu mâna stângă apucă de coș și stoarse tare, până icni: "AU! Futuz gura mă-tii de coș". Așa de tare, că trezi pe Contesa Enigmelor, ce dormea lată pe trei sferturi de pat, cu bala-n barbă.

Veneau greu amintirile cu bătălia crâncenă ce avu loc c-o seară înainte. Totul era împânzit de o negură a uitării. Atunci Harap-Alki o privi pe Contesă și îi spuse:

- Bă.
- ?
- Așa se face-n pula mea? A câta oara faci asa, coae?
- Păi, uhm...
- NIMIC! De astăzi, titlul tău nobil se taie! Nu mai ești considerată vrednică de a te numi "cu sânge albastru".

Iar fosta Contesă plecă în exil pentru multe zile și multe nopți în regatul dușmanilor de moarte ai Prințului, bozgorii cei nasoi, din provincia Kelemen-Ciocolom.

Trecu mult timp, și fosta Contesă rămăsese în exil. Harap-Alki își tămăduia rănile din strașnice bătălii împotriva neavizaților ce credeau că știu mai bine ca prințul cum se orânduiește țara. Dar într-una din zile, la curtea prințului, veni, din provincia Kelemen-Ciocolom, Sasha cel Burtos, un mare și brav camarad al lui Harap-Alki, din tinerețea sa plină de curve, vodka și țigări la bucată, să anunțe mare însurătoare, și să cheme pe prinț ca oaspete de seamă.
Prințul făgădui că sosește fără să clipească. Și puse toți subiecții să îi aducă cea mai strașnică armură, ca să pornească către Dej și mai departe la mare însurătoare. Cum altfel să călătorească prințul, decât alături de subiecți, în dragonul cel de fier ce scuipă foc, cântând din lăută și frunză, cu dragii lui peoni supuși.

Să tot fi trecut cinci ceasuri, și Dejul să tot fi rămas în urmă, când ajunse prințul la hanul unde avea să se petreacă Sasha cel Burtos cu aleasa-i. Și masă mare se puse, toți băură și mâncară și jucară până... până seara. Apoi Harap-Alki, puțin beat de licoarea lui Balentin, căuta pe fosta Contesă, să vadă cum îi priește în exil.
Mare îi fu mirarea când o văzu pe aceasta, care, în loc să îl întâmpine cu drag pe cel ce o considera egala sa cândva, cu care a împărțit aceeași pâine și același pat, îl alungă și-l consideră proscris. Puțin știa Harap-Alki că între timp, în exil, fosta Contesă pusese robie asupra tuturor celor ce sălășluiau în provincia Kelemen-Ciocolom. Prințul se afla, așadar, din nou, în primejdie, pe teren inamic. Nici aici nu scăpă din mrejele fostei Contese, căci duioșia ce i-o purtase odată, încă avea rădăcini în pieptul său bine lucrat, dar bătut de cicatricile vremii.

Cu dispreț, fosta Contesă îl alungă pe Harap-Alki, dar acesta nu se dădu bătut, cu una, cu două, ci, scoase pe Roger, Paloșul cel Ciumeg și Noduros. La vederea acestuia, fosta Contesă rămase fără de suflu, grai, aer, apă și milă, căci știa ce poate Roger și se temea crunt de furia acestuia, la mânuirea sa de către prinț. Pe dată, un birjar îi duse pe amândoi în cocioaba fostei Contese, să depene vremuri și să toarne pe gât niscaiva licori ce înțepau plăcut la limbă. Ce nu știa Harap-Alki, era că fosta Contesă îi pusese o cursă, să-l distrugă pentru exilul primit, odată pentru totdeauna. Așa că, după niscaiva pahare în plus, Harap-Alki și fosta Contesă...