Harap-Alki se petrece!

PRIMA PARTE AICI!

Munci astfel, în eterna osândă, Harap-Alki cel Negru, și puse astfel pace asupra Spânului Chel din vecini. Căci de-a lungul vremii, Harap-Alki a stat, condamnat la muncă, pentru firele de aur verde, sub Biciuitor, în Sarcofagul celor 1000 de leproși. Lungă i-a fost durerea, dar se isprăvi repede, căci Alki găsi ajutor de nădește într-un om ce, de-a lungul vremii, primise numele de Întunecimea Sa. Acest Om Negru îi arătă lui Harap-Alki ce drum să urmeze, ca munca din Sarcofagul celor 1000 de leproși să pară o joacă.
Dar în robie, Prințul a fost măcinat, nu de osteneala muncii, cât de dorul de Contesa Enigmelor. Nu îl văzuse de mult timp. Spre sărbătoarea Sfântului Vasile, Contesa îi dete tatălui ei, Contele Furie, niscaiva prafuri alese, și un somn prelung se lăsă pe el. Atunci Contesa fugi, câteva zile, în cuibușorul Prințului, în marele castel al Împăratului Negru.
Însă bunica ei știa de acestea, și întunecată fiind, puse greu blestem asupra lui Harap-Alki: "și de-ar fi să mai vezi pe Contesă, să atârni de ștreang cum atârnă coaiele sub pulă." Nu trecu mult și farmecele babei îl ajunse pe dragul nostru Prinț. Dar el, cu binecuvântarea Marii Mame, deveni imun. Farmecul cel rău nu se risipise, și mica Contesă fu atinsă de acesta, iar necazul s-a cufundat pe ea, luându-i mințile.

Purcese amândoi către ospățul Sfântului Vasile. Era aproape liber, iar toți cei dragi lui erau acolo. Blondul cel Aprig cu haremul lui de neveste, care mai de care mai frumoase: una cu buze senzuale, una cu gură de aur, una cu țâțe mari și una... una de la moșia baciului Iacob. Baciul Iacob, Dumnezeul să-l ierte, era prost tare. În tot satul său, cuvântul său a fost lege. Dar vorba aceea: "Doamne, îmbătrânește-mă, dar nu îmi lua mințile". Căci într-una din zile, baciul Iacob a dat foc la case și-a plecat. De atunci, Blondul cel Aprig a luat asupra sa povara fetei de pe moșie. Ea, fata din popor, avea o scoică mișto, care trebuia mângâiată adesea, căci altfel, mare îi era supărarea și, de nu primea mângâiere, plângea cu lacrimi de sânge. Harap-Alki le binecuvântă unirea și le dori mulți copii, din care primul să fie băiat.

Și mare masă se puse pentru ospăț, toți cântară și jucară până în zori. Harap-Alki, mândru, în fruntea alaiului, purta cea mai de seamă armură din regat. Era neagră, ca însăși inima sa. Luceau pe ea diamante albe și rubine, iar umerii și-i acoperi cu o pelerină roșie ca sângele multor dragoni ce-i biruise de-a lungul vremii, sub Blestemul Viscolului. Ca dovadă de apreciere a muncilor sale, Împărăteasa Neagră, mama lui Harap-Alki, comandase acest veșmând superb de la singura femeie fierar din regat: AndraVisage. În ea, puse toată mândria Prințului, respectul, admirația și puterea sa. Astfel, când purta această armură, nimeni nu putea cuteza măcar să clipească în fața Măriei Sale.
Dar ochiul babei vedea tot, și îi luă cu o singură clipire, mințile Contesei. Nu îl mai recunoscu nici pe Blond, nici pe Harap-Alki. În nebunia ei frenetică, urcă la tronul Prințului, iar demonii ce sălășluiau în ea îi dete o forță nemaivăzută. Cu o mișcare, îi smulse platoșa Prințului, placată cu diamante și rubine, lăsând la vedere fizicul desăvârșit ce se ascundea dedesupt.

Țărăncile de la ospăț înghețară pe loc și se năpusteau asupra lui Harap-Alki, la simpla vedere a pieptului său ferm, bine lucrat, în ani de sală și Counter-Strike. Însă, cel mai drept dintre cavalerii Prințului, Blondul cel Aprig se răsti cu o voce de temut, căci ăsta era darul sau: să fie mieros la glas, și astfel, orice să facă pe voia sa:

- Oh, Prințe, ești desăvârșit, țipară muierile din popor, șuvoiae curgândule pe picior.
- Doamnelor, abțineți-vă orgasmele! tună și răspunse Blondul cel Aprig, scoțându-și bățul magic.
- Dar... e desăvârșit!
- Știu! Dar Aleța Sa, Harap-Alki, nu e pentru ochii muritoarelor de rând. Luați de aici, zise el, dându-le bățul magic. Blondul avea un băț magic, și cu el potoli norodul.

Căzut în dizgrație, rănit, iar cu armura rămasă doar șuvițe, Harap-Alki zăcea pe o parte, privind cu jale, neputincios, cum, din paharul de cleștar, Contesa smulse un ciob, și ridicându-l, își sfâșie mâinile și gâtul, sperând că așa, demonii trimiși asupra ei de babă, să iasă și să îi dea pace. Dar ei îi luaseră mințile și nimeni nu o mai putea salva... Prințul chemă de grabă o trăsură și o duse pe Contesă la palat. Aici însă, orbită de furie, Contesa își ciopârți și mai tare mâinile, iar Harap-Alki chemă de urgență un vraci să-i lege rănile.
Nu o mai putea privi. Nu știa atunci că furia ei era dată de cele ce uneltesc asupra Prințului, să-l bage în pământ, căci ele lucrează pentru cei ce nu vor să vadă pe Harap-Alki pe tron.

VA URMA!