A fost odată, ca niciodată, că dacă... Oh, ce clişeu răsuflat. Nu. Începem altfel.
De mult, mult timp, domnea în vârf de munte, Regele Negru. Şi Regele Negru fusese, asemeni lui Prâslea, supus la provocări pe vremea când era încă prinţ, şi, pe rând, i se dădură la însurătoare fetele împăratului. Dar, ca în orice basm, fata cea mare şi cea mijlocie erau strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc sora mai mică pentru că e mignonă, are fund, ţâţe, e în centrul atenţiei. Aşa că, după ce Negru îşi terminase viaţa de haiduc, a luat-o de nevastă pe cea mai frumoasă dintre surori, şi-a făcut-o, în regatul lui, Regina Neagră.
Iar Regina Neagră i-a dăruit un fiu, asemeni Regelui, Negru şi întunecat, la sfârşit de primă-vară, astfel că şi pomii înfloriţi şopteau prin vânt numele "Alki". Şi aşa i-a rămas nume micului prinţ. Harap-Alki cel Negru. Zilele treceau, iar Harap-Alki creştea într-o zi, cât... cât alţi copii normali într-o zi, pentru că, deşi era prinţ, nu îl pompa tac-su cu steroizi, ca să fie Hulk Hogan în două săptămâni.
Când Harap-Alki se copsese la cap, Regele şi Regina îl trimise la Curtea Tehnologică a lui Ştefan, căci micul prinţ avea înclinaţii şi aspiraţii înalte. Însă blestemul Viscolului de peste mări şi ţări nu îi dădea pace nici zi, nici noapte, prinţului Negru. Deşi prinţul Negru, Harap-Alki, avea ajutoare de preţ de-a dreapta lui, pe Stăpânul Fumului, Lordul Foc şi Pleata Dorohoiană, nu putea birui blestemul Viscolului. Căci, la vremea aceea, Stăpânul Fumului era destul de imbecil de la vaporii scumpi ai plantaţiilor stropite cu acid, Lordul Foc avea pe nas ditamai pizda vrăjitoarei de semi-nevastă-sa şi nu mai putea vedea înainte. Vrăjit fiind de ea, îl trădează pe Harap-Alki, retrăgându-se în vizuina cea mai ascunsă. Pleata Dorohoiană, ca şi Stăpânul Fumului, era destul de ciudat. El, asemeni Samsonului biblic, îşi regăsea puterea in păr, turnând pe el niscaiva măţăraie de peşte, urât mirositoare. Aşa urât mirositoare, încât domniţele din regat fugeau de duhoarea lui. Nici asta nu era mare problemă, din moment ce Pleata Dorohoiană se futea în cur cu băieţi, complexat fiind de asta. Dar hei, nici Robin nu-i un aghiotant perfect şi-şi mai lua peste bot de la Batman.
Într-un târziu, blestemul Viscolului avea să îi consume pe toţi. Totuşi, deşi prinţul era însoţit in de aproape de slugile lui umile, nu era nici pe departe ca Făt-Frumos sau alţi putregai cărora nu le-a plăcut cartea, coate-goale, maţe-fripte, cioban, care freacă menta pe deal cu oile, frumuşel şi efeminat. Ba chiar era un mascul alfa aşa de coios, că băleau ţărăncile la simpla lui prezenţă, sperând ca el să-şi aleagă nevastă pe una din popor. Şi, chiar dacă era cu sânge albastru, prinţul se regăsea în cânt şi joc lângă poporul lui umil, ce îl iubea tot mai mult.
După ani de pribegie, Regina trimisese veste ca prinţul să se întoarcă acasă, că inima ei era frântă de dorul său. Însă şi prinţul avea inima pe din două, căci îi lipsea regatul Negru cu armăsarii de oţel, dar şi la Curtea Tehnogică îi era greu să renunţe. Vedeţi voi, acolo cunoscuse, pe timpul şederii, cea mai frumoasă dintre făpturi: Contesa Enigmelor.
Dar blestemul Viscolului se rupse şi prinţul Negru se întorsese pe meleagurile copilăriei. Aici prieten bun îi fu Blondul cel Aprig, asemeni prinţului, de viţă nobilă. O vizita pe Contesa Enigmelor când aceasta putea scăpa din gheara tatălui ei. Căci tatăl ei, Contele Furie, era un tiran ce o ţinea adesea înlănţuită în turn, fără 3G şi net. Şi tare se mai supăra mica Contesă, căci lacrimi îi curgeau şuvoi când prinţul ei era departe, şi izvor de ură se făcea unde cristalele din ochii ei loveau pământul.
Odată, când prinţul fuse la domniţa sa, avu în grijă un cristal al timpului, căci acest cristal oprea timpul pentru o clipită, şi, oricând îl priveai, vedeai acea clipă ca şi cum toate s-ar întâpla iarăşi, atunci. Dar prinţul fu nesăbuit şi scăpă cristalul, făcându-l fărâme. Tare a plâns Contesa la vederea acestuia. Aşa că Harap-Alki a luat pe umeri povara inlocuirii cristalului, căci nu era al Contesei, ci a Spânului Chel din vecini. Şi, ca în orice basm, Prinţul a mers frumuşel la casting: "ce trebuie să fac? să-l mătrăşesc pe spân, şă culeg salată cu curu', să dorm cu paraipanu' între suliţi?" Dar Contesa i-a spus lui Harap-Alki: "Oh, domnul meu! Dacă cutezi să-ndrepţi năpasta ce s-a abătut pe noi, să te duci slugoi, cu cele douăzeci de munci la Biciuitor, că-ţi va da, pe fiecare muncă măruntă câte un fir de aur verde. Şi cu el vom coase cristalul timpului, ca să împăcăm pe Spânul Chel şi să fugim în lume!"
VA URMA!
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Sper să nu pice la BAC. :))
ReplyDeletepwahahahahahahahahahaha!
Delete