Harap Alki se încruntă

Harap-Alki unu
Harap-Alki doi

Împărăteasa avea să pună cel mai de soi enchant pe armura prinţului, să o dreagă, şi aşa să îi aducă mândria, puterea şi toate atributele culeanu înapoi. Acum Harap-Alki purta, asemeni tuturor nobililor, toate cicatricile din bătălii de mult trecute. Contesa Enigmelor purcese spre casă, dar vizitele ei erau lungi şi dese la conacul de vară al Prinţului. Acesta o primea cu drag, de fiecare dată, deşi ştia că, odată cu armura lui, şi în el se rupse ceva.

Harap-Alki se regăsea în norod, şi de peste mii de munţi, dealuri şi coline, aceştia îi vizitau Casa de Lumini, să îi aducă ofrande.
Într-una din zile, Contesa căzu din nou sub greul blestem al babei, aşa că îşi căută refugiul la sub-braţul prinţului, căci el era de soi, înalt, ciumeg şi suplu, asemeni... asemeni... asemeni celor mai de seamă semeni. Şi în furia ei orbească, minţile i le luă un ţărănoi putred şi gras, adversar redutabil pentru Prinţ şi cavalerul său cel mai de seamă, Blondul cel Aprig. Curaj prinse ţărănoiul, cu halbe de rachiu de sfeclă, date repejor pe gât, astfel, să poată să cuteze la curu' Contesei Enigmelor.
Dar Harap-Alki smulse de porţi şi zbieră, căzând în toţi genunchii: "NU!" Fără să clipească măcar, Blondul cel Aprig prinse de paloş şi sări în gâtul norodului, ca să le spulbere creierii, coaiele şi orgoliile, de gresia mişto, verde cu crem.

Fata Baciului Iacob se pişă pe ea instant la vederea unor asemenea fapte de curaj şi voinicie aduse de Blondul cel Aprig. Iar odăiasa ei, Ghicitoarea în Frunză Verde, căută repede leacuri şi esenţe să îi deie pe la nas, căci mare leşin îşi luă fata lui Iacob când Blondul îşi flutura măcicuca ostentativ.

- Nu, mărite zeu printre muritori, o, osana şi mesia de întunecime, aducător al durerii şi dezmăţului, Harap-Alki! Nu ştiam că curu' lu' Contesa era rezervat pentru matale. Iertare, umil îţi cerem.
- Bâşti, în biserica mă-tii, zise Harap-Alki, scuipându-i pe mufete.
- Auzi, şopti Contesa.
- Da? răspunse Harap-Alki.
- Da' care pula mea-i problema ta?

Gândul îl străfulgeră pe Harap-Alki, şi nu orice gând. Căci în vatra ce îi stătea pe post de casă, umbre negre şi nasoale ciumăgeau pământul. Vedeţi voi, dragii lu' tataia, aceste umbre erau manifestări ale poverilor ce le purtase îndelung Harap-Alki asupra Sa. Iar Ghicitoarea-n piş... ăăăă... Frunză Verde îi prevestise lui Harap-Alki că asupra Sa se vor pogorî, pe rând, umbrele, numite Uri. Iar din cele şapte Umbre, Uria Curvelor era cea mai grea. Căci ea îi lua minţile lui Harap-Alki, şi îl făcea să vadă în orice vânzătoare de tarabă sau bucătăreasă nasoală o mare pesă de gagică.
Atunci Harap-Alki îşi lustrui cu spor bastonul. Da. Aşa cum credeţi voi. Cu mâna. Dreaptă. Des. Tare. Mai tare. Mai des.
Ejaculă.

Şi cum spuneam, dragul moşului, gândul îl străfulgeră pe Prinţ. Gândul că madam Contesa avea mai multe arfe, decât avea kilometri de puli Regina sexului anal. O smulse de cap şi îi spuse, pe un ton superior şi cu multă scârbă în glăscior: "eş fă acasă, că-ţi sparg stomacu' în tine, şi de te voi izbi, simţi-mă-vei până-n piept!"
La vorbele Prinţului, Contesa fugea de mânca asfaltul, desculţă, căci nu era demnă să poarte ciubote în regatul Măreţului Harap-Alki. Acesta duse grele negocieri cu ţăranii, le oferi viaţa în schimbul tăcerii şi supunerii, urcă în caleaşca de flăcări, condusă de vizitiul cel fără de urmaşi, fugi după marghioala lui nesăbuită. Lângă casa Magului de Apă, Prinţul o prinse pe Contesă din urmă. Dar Uria Arfelor lovise straşnic în Contesă, aşa că Harap-Alki trebui s-o stoarcă de picior până Uria o părăsise.

În Castelul cel Negru, Contesa nu scosese un cuvânt. Avea să se ducă mai departe, la regatul duşmanilor de moarte ai Prinţului, bozgorii cei nasoi din provincia Kelemen-Ciocolom.
- Ce a fost în capul tău, femeie? tună Prinţul.
- ...
- CE A FOST ÎN CAPUL TĂU? tună din nou Pinţul, aşa de straşnic, încât găinile se ouaseră pe loc.
- ...
- CE. A. FOST. FĂ. ÎN. CAPUL. TĂU? tună Prinţul aşa de cumplit, că jumate din femeile din regat lepădaseră plozii din pântece de spaimă.
Şi iarăşi nu primi răspuns... Dar într-un târziu, Contesa mişcă buzişoarele şi grăi:
- Vroiam dreptate, nu vroiam să te măsori cu plebea, să răzbuni ce nu se cade...
- Vorbeşti de dreptate, de razbunare... Am să îţi arăt eu dreptatea mormântului! ŞI ADEVĂRATA ÎNSEMNĂTATE A FRICII!

Şi pentru că nu mai am bere...

VA URMA!

*spoiler: în partea a patra, Fata lui Iacob şi Ghicitoarea lui Frunză Verde fac chestii mişto de lezbiene; am şi poze.