- Today
Achimovici C. Damirmilan ?
Ghid: Cum să fii o vită nefutută beta
Stimabile slugi ale majestății mele, Alki cel Negru!
Suntem într-un moment negru al societății, al vieții online așa cum o știm. Peste tot, umbrele fostelor femei nasoale abandonate pentru altele, nu neapărat mai puțin nasoale, dar mai dornice de futut, se întinde peste ceea ce prețuim mai drag, mai scump și mai integru! Bărbăția pe online în general. Iar ca orice cancer care se întinde în lume cu viteza vacii legate cu funia de tren, normal, cloaca societății online a fost infestată prima. Știți cu toții despre ce vorbesc, doar că n-ați avut nici până acum curaj să vă încredeți în această conspirație, pentru că e doar un facebook banal, nimic mai mult, nu? GREȘIT!
Femeile na... Nu. Nasoalele. Direct. Nasoalele au probleme mari. Vor să submineze autoritatea cucului pe online. Nu doar că e mai mult decât evident că în spatele acestei mișcări se află feministele, dar și faptul că acestea le manevrează pe neștiutoarele ne-atinse încă de această pângărire a online-ului, transformându-le în târfe penale cu dublu-standard. Pentru neavizați, târfa dublu-standard e aia care vrea eterna egalitate bărbat-femeie, dar cere locul unui tip în autobuz, ba chiar îl spurcă din pizda de gură pentru că e bădăran și nu are maniere față de o femeie.
Dar ele au capu' în cur, târfele astea dublu-standard. În general au o frustrare. Fiindcă nici un om care se fute regulat și are orice fantezie împlinită, nu gândește așa. Cel mult se enervează pe moment.
Deducția e simplă, stimabili. Orice bărbat cu respect de sine care a prețuit o femeie la un moment dat, a facut, într-un punct, ceva greșit. A ratat. Inevitabil, greșeala e aceeași: a urcat panarama pe un piedestal necuvenit. Iar femeia, odată urcată acolo, consideră că ăla e locul ei, că privește de sus pe oricine și se poate pișa pe toți. În cele din urmă, o să se pișe și pe fraierul care a urcat-o acolo. Moment în care, ca orice ființă cu respect de sine, dumnealui o să-i rupă piedestalul, orgoliul și uneori și dinții.
Se întâmplă, așa e viața, mergem înainte.
Constatăm așadar, că femeile sunt, în marea lor majoritate, parvenite. Trăind cu impresia că totul le este cuvenit și de-a gata de la boul care le oferă lumea la picioare, ele uită cine sunt. Devin trânte materialiste, și, evident, nu-și mai merită locul. Așa că omulețu', dacă e deștept, o să-l dea altcuiva.
Abia atunci începe partea interesantă, și, trecând peste artificiul epic, ajungem și la subiect.
Internetul a devenit invadat de tampenii. Totul a pornit de la un site nenorocit, weheartit, unde abandonatele postau și distribuiau între ele poze cu căței cu fundă, pepeni sculptați și banane care seamănă cu pula mea. De acolo, aceste rebuturi, respinse de societatea bărbaților respectabili, aceste foste femele alpha, futute și-abandonate, au devenit beta. Până la coada liniei de bărbați buni, e doar un pas. Femela omega e ultima. E pe fundu' sacului. Dar nu în sensul de basm, gen, ultima, aia mai mică e cea mai bună, ci în sensul de ultima pătlăgică din borcanu' cu murături, pe care oricum o arunci la gunoi/câine/porc/un văr mai mic.
Așa că femeia, ce face? În loc să se ridice pe sine din nou la standard de alpha, ca să mai aibă vreo șansă la portofel gros și pulă tare, le coboară pe toate cele din jurul ei la statutul de omega, ca ea, beta între ele, să fie regină. Nu e tare greu. Sunt multe puțici de liceu care pun botul la cele de anul 1 sau 2 de facultate, care aratau cât de cât decent și puneau un citat cu "feel" la o poză de pe net, bune să devină discipole cu standarde morale împrumutate; viitoare femei care fac pași în relații după ureche.
E fain conceptul. Dacă te uiți în jos, ești rege. Dar ești rege peste proști.
Iar aici pierd femeile șirul, că nu se uită în sus. Să vadă că ele sunt, cel mult, bufonul din curtea regelui, dacă nu o iapă bleagă din fundu' grajdului. D'aia n-avem noi lucruri frumoase. Că ne trag femeile în jos, prin celelalte femei, în loc să se re-educe, să conștientizeze și să accepte că undeva, la un punct, au dat-o în fasole. Nu există! Așa că ele funcționează pe principiul "nu contează că io pierd, dacă nu câștigi tu".
Clar până aici, nu?
Numai că mereu, dar mereu, femeile proaste complică lucrurile.
Dacă ea nu mai are ce-a avut, locul ei, privilegiile și sloboz, să nu aibă nimeni. Așa că ea, femeia proasă, intră repede pe weheartit, caută o poză care să îi reflecte starea de proastă, să arate la lume ce grav de bou e ăla c-a ținut-o în puf, că e un fraier că nu mai dă limbi și tot așa. Un fel de "ce super-pizdă la volan sunt eu, dar bărbatul mi-a luat mașina cu care mă fălesc..." Frecție. Proastele pun botul, imită, iar așa, târfa beta, rămasă nefutută, se simte mai puțin singură dacă cineva empatează cu ea. Ca și cum și-ar băga degete în pizdă cu mâna alteia.
Așa că stimabili supuși, dacă aveți la cunoștință astfel de fenomene ale dobitociei în mediul nostru drag online, nu le mai scuzați. Ne vasectomizează treptat. Vă scriu aceste rânduri pentru că trăim într-o societate șovinistă unde aparețele și părerile despre tine contează mai mult decât contează cine și ce ești tu, de fapt, ca individ.
Respectați cucu!
Vă las cu acest îndemn, din bătrânii noștri fondatori, care știau ce căcat mănâncă și n-au sperat că vom ajunge cârpe ale labiilor: O pulă sculată e un futai pierdut. Așa că dați în cap, repede și fără milă!
Mă semnez,
DumnezAlki.
Suntem într-un moment negru al societății, al vieții online așa cum o știm. Peste tot, umbrele fostelor femei nasoale abandonate pentru altele, nu neapărat mai puțin nasoale, dar mai dornice de futut, se întinde peste ceea ce prețuim mai drag, mai scump și mai integru! Bărbăția pe online în general. Iar ca orice cancer care se întinde în lume cu viteza vacii legate cu funia de tren, normal, cloaca societății online a fost infestată prima. Știți cu toții despre ce vorbesc, doar că n-ați avut nici până acum curaj să vă încredeți în această conspirație, pentru că e doar un facebook banal, nimic mai mult, nu? GREȘIT!
Femeile na... Nu. Nasoalele. Direct. Nasoalele au probleme mari. Vor să submineze autoritatea cucului pe online. Nu doar că e mai mult decât evident că în spatele acestei mișcări se află feministele, dar și faptul că acestea le manevrează pe neștiutoarele ne-atinse încă de această pângărire a online-ului, transformându-le în târfe penale cu dublu-standard. Pentru neavizați, târfa dublu-standard e aia care vrea eterna egalitate bărbat-femeie, dar cere locul unui tip în autobuz, ba chiar îl spurcă din pizda de gură pentru că e bădăran și nu are maniere față de o femeie.
Dar ele au capu' în cur, târfele astea dublu-standard. În general au o frustrare. Fiindcă nici un om care se fute regulat și are orice fantezie împlinită, nu gândește așa. Cel mult se enervează pe moment.
Deducția e simplă, stimabili. Orice bărbat cu respect de sine care a prețuit o femeie la un moment dat, a facut, într-un punct, ceva greșit. A ratat. Inevitabil, greșeala e aceeași: a urcat panarama pe un piedestal necuvenit. Iar femeia, odată urcată acolo, consideră că ăla e locul ei, că privește de sus pe oricine și se poate pișa pe toți. În cele din urmă, o să se pișe și pe fraierul care a urcat-o acolo. Moment în care, ca orice ființă cu respect de sine, dumnealui o să-i rupă piedestalul, orgoliul și uneori și dinții.
Se întâmplă, așa e viața, mergem înainte.
Constatăm așadar, că femeile sunt, în marea lor majoritate, parvenite. Trăind cu impresia că totul le este cuvenit și de-a gata de la boul care le oferă lumea la picioare, ele uită cine sunt. Devin trânte materialiste, și, evident, nu-și mai merită locul. Așa că omulețu', dacă e deștept, o să-l dea altcuiva.
Abia atunci începe partea interesantă, și, trecând peste artificiul epic, ajungem și la subiect.
Internetul a devenit invadat de tampenii. Totul a pornit de la un site nenorocit, weheartit, unde abandonatele postau și distribuiau între ele poze cu căței cu fundă, pepeni sculptați și banane care seamănă cu pula mea. De acolo, aceste rebuturi, respinse de societatea bărbaților respectabili, aceste foste femele alpha, futute și-abandonate, au devenit beta. Până la coada liniei de bărbați buni, e doar un pas. Femela omega e ultima. E pe fundu' sacului. Dar nu în sensul de basm, gen, ultima, aia mai mică e cea mai bună, ci în sensul de ultima pătlăgică din borcanu' cu murături, pe care oricum o arunci la gunoi/câine/porc/un văr mai mic.
Așa că femeia, ce face? În loc să se ridice pe sine din nou la standard de alpha, ca să mai aibă vreo șansă la portofel gros și pulă tare, le coboară pe toate cele din jurul ei la statutul de omega, ca ea, beta între ele, să fie regină. Nu e tare greu. Sunt multe puțici de liceu care pun botul la cele de anul 1 sau 2 de facultate, care aratau cât de cât decent și puneau un citat cu "feel" la o poză de pe net, bune să devină discipole cu standarde morale împrumutate; viitoare femei care fac pași în relații după ureche.
E fain conceptul. Dacă te uiți în jos, ești rege. Dar ești rege peste proști.
Iar aici pierd femeile șirul, că nu se uită în sus. Să vadă că ele sunt, cel mult, bufonul din curtea regelui, dacă nu o iapă bleagă din fundu' grajdului. D'aia n-avem noi lucruri frumoase. Că ne trag femeile în jos, prin celelalte femei, în loc să se re-educe, să conștientizeze și să accepte că undeva, la un punct, au dat-o în fasole. Nu există! Așa că ele funcționează pe principiul "nu contează că io pierd, dacă nu câștigi tu".
Clar până aici, nu?
Numai că mereu, dar mereu, femeile proaste complică lucrurile.
Dacă ea nu mai are ce-a avut, locul ei, privilegiile și sloboz, să nu aibă nimeni. Așa că ea, femeia proasă, intră repede pe weheartit, caută o poză care să îi reflecte starea de proastă, să arate la lume ce grav de bou e ăla c-a ținut-o în puf, că e un fraier că nu mai dă limbi și tot așa. Un fel de "ce super-pizdă la volan sunt eu, dar bărbatul mi-a luat mașina cu care mă fălesc..." Frecție. Proastele pun botul, imită, iar așa, târfa beta, rămasă nefutută, se simte mai puțin singură dacă cineva empatează cu ea. Ca și cum și-ar băga degete în pizdă cu mâna alteia.
Așa că stimabili supuși, dacă aveți la cunoștință astfel de fenomene ale dobitociei în mediul nostru drag online, nu le mai scuzați. Ne vasectomizează treptat. Vă scriu aceste rânduri pentru că trăim într-o societate șovinistă unde aparețele și părerile despre tine contează mai mult decât contează cine și ce ești tu, de fapt, ca individ.
Respectați cucu!
Vă las cu acest îndemn, din bătrânii noștri fondatori, care știau ce căcat mănâncă și n-au sperat că vom ajunge cârpe ale labiilor: O pulă sculată e un futai pierdut. Așa că dați în cap, repede și fără milă!
Mă semnez,
DumnezAlki.
Ce am pățit io de Moș Nicolae
Aseară era liniște în cameră. Cu sunetul pe la 10% mă jucam DotA 2 și înjuram de toți morții. M-am liniștit după ce am câștigat și am savurat o țigară, rezemându-mă relaxat de spătarul scaunului de la birou. După trosnetul ultimelor lemne din sobă și ticăitul ceasului de perete, mi-am dat seama că e liniște. Prea liniște. Suspect. Până să mă schimb în ceva tricou de somn, au auzit așa, în treacăt, niște horcăieli din hol. Vedeți voi, din holul casei mele, cea mai apropiată cameră e a mea. Am ridicat dintr-o sprânceană pasiv, și-am zis că sforăie Bobița.
Bobița e un câine infernal de mic și alb, care s-a aciuat pe la mine acu' vreo nouă ani. E așa de albă, că în zăpadă se văd trei buline, nasul și ochii. Dar, în ciuda dimensiunii copleșitoare de PET cu picioare, sforăie ca un miner după o zi de exploatare. Ca un cosaș bețiv după 7 brazde bune. Uneori Bobița intra incognito în camera mea și adormea sub pat, de unde scotea niște grohăieli cumplite. De asta încă mă tem eu, la 25 de ani, de întuneric și Bau-Bau, că m-a traumatizat un câine de dimensiunea unei ghete.
Convins că mintea îmi joacă feste și că bestia albă din hol horcăie ca un fumător înrăit, mi-am zis că e mai mult decât ok să continui să nu fac nimic până mă ia somnul în spatele tastaturii. Așa că m-am uitat la niște aberații pe interneți, am mai râs în sinea mea de câte o idioată pe facebook și am încercat, în esență, să mă deconectez de la grohăielile cu care eram obișnuit.
Desigur, cu adevărat intrigat am devenit atunci când am început să aud si trosnituri venind din hol. Bobița nu roade pantofi, cel mult îi mai plimbă dintr-o parte în alta. Argumentul ăsta logic mi-a dat pace o vreme. Dar după aia am auzit și voci. Zic, mă, pizda mă-sii, o ceartă taica-miu, poate crede că dorm și e idioată că face gălăgie. Dar de când vorbește taică-miu în șoaptă? Nu, nu e bine, îmi zic. Mă ridic de la birou, respir adânc, și ies afară, luându-mi inima-n dinți, cu tot cu artere. În hol, un tip ciudat și prea bărbos pentru decembrie îmi examina adidașii. M-am blocat pe pragul ușii, de parcă dentistul ratase vena și-mi injectase anestezic direct în cortex.
Omul bărbos a continuat să-mi miroase teneșii vechi, o pereche de șlapi și niște pantofi prăfuiți, cu mare interes, apoi a chemat niște pitici, pocitănii mici cu căciuli, deosebit de urâți și grași. Ca Oana Roman când era fetus în pântecele mă-sii.
După sosirea lor, bărbosul scoate un PDA din barba lungă și începe să verifice chestii pe el. Paralizat încă de surprindere, observ o suedeză în curu' gol, rezemată de ușa mea de la intrare. Bărbosul face un semn și suedeza își unduiește ușor coapsele prin hol, până la teneșii mei puturoși.
- Aici? întrebă ea cu o mirare absolută.
- Mda-da, mormăi scurt bărbosul. Te găsește el dimineață.
Dintr-o mișcare, suedeza sări în teneșii mei si aștepta zâmbitoare. Nici în prezența unei femei decente n-am putut să mișc, ba chiar simțeam cu îmi curge o bală din colțul gurii. Mă gândeam că-s tare fraier c-am ieșit, nu numai că mi-am stricat surpriza pentru dimineață, dar paralizat fiind nu pot trage ușa de la cameră, o să se răcească, și-am făcut foc degeaba. Cenușa mă-sii de bărbos cu piticii lui grași cu tot! Măcar aveam suedeza.
Bărbosul făcu un gest din scurt din umăr, cam cum fac eu când chem non-verbal panaramele la pulă, și toți piticii s-au adunat în jurul lui într-o clipită. Într-o mișcare scurtă, piticii și bărbosul au sărit în limuzina pe pernă de aer, așezată convenabil în curtea mea. Și au plecat, cu un sunet care m-a scos din minți, un piu-piu piu-piu ascuțit, care mă zgâria pe creier. Paralizat fiind, nici nu puteam sa îmi astup urechile, să nu mă mai distrugă sunetul infernal al limuzinei bărbosului.
O ceață neagră părea să pună stăpânire pe mine, și-am căzut parcă într-un somn profund. Piuitul demonic încă îmi răsuna în cap. Cu ultimele puteri deschid ochii și văd blestematul ăsta de telefon care se străduia din răsputeri să mă trezească, cu alarma programată la 10 ale dimineții. Trebuia să mă duc la servici. Fug în hol, caut suedeza cu țâțele ca două mere turcești, coapte de soarele Anakarei. Nicăieri. În adidași n-am găsit nici ciocolată. De fapt, singurul lucru pe care l-am găsit era mirosul de picioare. La dracu...
Nu mai bag niciodată așa mult LSD.
Bobița e un câine infernal de mic și alb, care s-a aciuat pe la mine acu' vreo nouă ani. E așa de albă, că în zăpadă se văd trei buline, nasul și ochii. Dar, în ciuda dimensiunii copleșitoare de PET cu picioare, sforăie ca un miner după o zi de exploatare. Ca un cosaș bețiv după 7 brazde bune. Uneori Bobița intra incognito în camera mea și adormea sub pat, de unde scotea niște grohăieli cumplite. De asta încă mă tem eu, la 25 de ani, de întuneric și Bau-Bau, că m-a traumatizat un câine de dimensiunea unei ghete.
Convins că mintea îmi joacă feste și că bestia albă din hol horcăie ca un fumător înrăit, mi-am zis că e mai mult decât ok să continui să nu fac nimic până mă ia somnul în spatele tastaturii. Așa că m-am uitat la niște aberații pe interneți, am mai râs în sinea mea de câte o idioată pe facebook și am încercat, în esență, să mă deconectez de la grohăielile cu care eram obișnuit.
Desigur, cu adevărat intrigat am devenit atunci când am început să aud si trosnituri venind din hol. Bobița nu roade pantofi, cel mult îi mai plimbă dintr-o parte în alta. Argumentul ăsta logic mi-a dat pace o vreme. Dar după aia am auzit și voci. Zic, mă, pizda mă-sii, o ceartă taica-miu, poate crede că dorm și e idioată că face gălăgie. Dar de când vorbește taică-miu în șoaptă? Nu, nu e bine, îmi zic. Mă ridic de la birou, respir adânc, și ies afară, luându-mi inima-n dinți, cu tot cu artere. În hol, un tip ciudat și prea bărbos pentru decembrie îmi examina adidașii. M-am blocat pe pragul ușii, de parcă dentistul ratase vena și-mi injectase anestezic direct în cortex.
Omul bărbos a continuat să-mi miroase teneșii vechi, o pereche de șlapi și niște pantofi prăfuiți, cu mare interes, apoi a chemat niște pitici, pocitănii mici cu căciuli, deosebit de urâți și grași. Ca Oana Roman când era fetus în pântecele mă-sii.
După sosirea lor, bărbosul scoate un PDA din barba lungă și începe să verifice chestii pe el. Paralizat încă de surprindere, observ o suedeză în curu' gol, rezemată de ușa mea de la intrare. Bărbosul face un semn și suedeza își unduiește ușor coapsele prin hol, până la teneșii mei puturoși.
- Aici? întrebă ea cu o mirare absolută.
- Mda-da, mormăi scurt bărbosul. Te găsește el dimineață.
Dintr-o mișcare, suedeza sări în teneșii mei si aștepta zâmbitoare. Nici în prezența unei femei decente n-am putut să mișc, ba chiar simțeam cu îmi curge o bală din colțul gurii. Mă gândeam că-s tare fraier c-am ieșit, nu numai că mi-am stricat surpriza pentru dimineață, dar paralizat fiind nu pot trage ușa de la cameră, o să se răcească, și-am făcut foc degeaba. Cenușa mă-sii de bărbos cu piticii lui grași cu tot! Măcar aveam suedeza.
Bărbosul făcu un gest din scurt din umăr, cam cum fac eu când chem non-verbal panaramele la pulă, și toți piticii s-au adunat în jurul lui într-o clipită. Într-o mișcare scurtă, piticii și bărbosul au sărit în limuzina pe pernă de aer, așezată convenabil în curtea mea. Și au plecat, cu un sunet care m-a scos din minți, un piu-piu piu-piu ascuțit, care mă zgâria pe creier. Paralizat fiind, nici nu puteam sa îmi astup urechile, să nu mă mai distrugă sunetul infernal al limuzinei bărbosului.
O ceață neagră părea să pună stăpânire pe mine, și-am căzut parcă într-un somn profund. Piuitul demonic încă îmi răsuna în cap. Cu ultimele puteri deschid ochii și văd blestematul ăsta de telefon care se străduia din răsputeri să mă trezească, cu alarma programată la 10 ale dimineții. Trebuia să mă duc la servici. Fug în hol, caut suedeza cu țâțele ca două mere turcești, coapte de soarele Anakarei. Nicăieri. În adidași n-am găsit nici ciocolată. De fapt, singurul lucru pe care l-am găsit era mirosul de picioare. La dracu...
Nu mai bag niciodată așa mult LSD.
Afară ploua mărunt. Era una din zilele acelea mocnite, urâte, apăsătoare. Cerul era de un plumb cumplit și parcă încerca să înghită munții din jur. În colțul camerei, la sobă, se auzeau ușor trosnind lemnele pe foc, care, mai-mai că vroiau să iasă, eliberând brusc arburul și intoxicarea căldurii peste crepusculul camerei.
O rază de lumină, asemeni celor celeste, când bunul Dumnezeu își arăta fața proorocilor și oamenilor aleși, crestă prin geamul camerei, pe o muchie lină de metal, dovedind parcă intemperiile crunte ale vremii. Ticăitul ceasului era infernal, fiecare țâc al acelor de ceasornic fiind tot mai apăsător pe pleoapele lui...
Cu greu, și cu o mână pe pulă, acesta se ridică din pat, mahmur, fără vlagă. Raza de lumină ce ricoșa din muchia lui Roger, căci așa se numea paloșul prințului nostru drag, îi dete drept în ochi lui Harap-Alki, care, cu o simplă miscare din cot, dărâmase tot ce era pe masa odăii sale, și apucă degrabă o pipă. Mirosul de ierburi și pâclă din odaie inunda tot, mai ceva ca ceața de afară. Era duminică. Duminică la amiază. Era duminică la amiază și Harap-Alki mirosea a fier călit, trecut prin sânge, mațe și ficați. Pe cur avea un coș. De la transpirație. Se întâmplă. Doar pentru că e prinț, nu înseamnă că câcatu' lui nu pute.
Cu mâna stângă apucă de coș și stoarse tare, până icni: "AU! Futuz gura mă-tii de coș". Așa de tare, că trezi pe Contesa Enigmelor, ce dormea lată pe trei sferturi de pat, cu bala-n barbă.
Veneau greu amintirile cu bătălia crâncenă ce avu loc c-o seară înainte. Totul era împânzit de o negură a uitării. Atunci Harap-Alki o privi pe Contesă și îi spuse:
- Bă.
- ?
- Așa se face-n pula mea? A câta oara faci asa, coae?
- Păi, uhm...
- NIMIC! De astăzi, titlul tău nobil se taie! Nu mai ești considerată vrednică de a te numi "cu sânge albastru".
Iar fosta Contesă plecă în exil pentru multe zile și multe nopți în regatul dușmanilor de moarte ai Prințului, bozgorii cei nasoi, din provincia Kelemen-Ciocolom.
Trecu mult timp, și fosta Contesă rămăsese în exil. Harap-Alki își tămăduia rănile din strașnice bătălii împotriva neavizaților ce credeau că știu mai bine ca prințul cum se orânduiește țara. Dar într-una din zile, la curtea prințului, veni, din provincia Kelemen-Ciocolom, Sasha cel Burtos, un mare și brav camarad al lui Harap-Alki, din tinerețea sa plină de curve, vodka și țigări la bucată, să anunțe mare însurătoare, și să cheme pe prinț ca oaspete de seamă.
Prințul făgădui că sosește fără să clipească. Și puse toți subiecții să îi aducă cea mai strașnică armură, ca să pornească către Dej și mai departe la mare însurătoare. Cum altfel să călătorească prințul, decât alături de subiecți, în dragonul cel de fier ce scuipă foc, cântând din lăută și frunză, cu dragii lui peoni supuși.
Să tot fi trecut cinci ceasuri, și Dejul să tot fi rămas în urmă, când ajunse prințul la hanul unde avea să se petreacă Sasha cel Burtos cu aleasa-i. Și masă mare se puse, toți băură și mâncară și jucară până... până seara. Apoi Harap-Alki, puțin beat de licoarea lui Balentin, căuta pe fosta Contesă, să vadă cum îi priește în exil.
Mare îi fu mirarea când o văzu pe aceasta, care, în loc să îl întâmpine cu drag pe cel ce o considera egala sa cândva, cu care a împărțit aceeași pâine și același pat, îl alungă și-l consideră proscris. Puțin știa Harap-Alki că între timp, în exil, fosta Contesă pusese robie asupra tuturor celor ce sălășluiau în provincia Kelemen-Ciocolom. Prințul se afla, așadar, din nou, în primejdie, pe teren inamic. Nici aici nu scăpă din mrejele fostei Contese, căci duioșia ce i-o purtase odată, încă avea rădăcini în pieptul său bine lucrat, dar bătut de cicatricile vremii.
Cu dispreț, fosta Contesă îl alungă pe Harap-Alki, dar acesta nu se dădu bătut, cu una, cu două, ci, scoase pe Roger, Paloșul cel Ciumeg și Noduros. La vederea acestuia, fosta Contesă rămase fără de suflu, grai, aer, apă și milă, căci știa ce poate Roger și se temea crunt de furia acestuia, la mânuirea sa de către prinț. Pe dată, un birjar îi duse pe amândoi în cocioaba fostei Contese, să depene vremuri și să toarne pe gât niscaiva licori ce înțepau plăcut la limbă. Ce nu știa Harap-Alki, era că fosta Contesă îi pusese o cursă, să-l distrugă pentru exilul primit, odată pentru totdeauna. Așa că, după niscaiva pahare în plus, Harap-Alki și fosta Contesă...
O rază de lumină, asemeni celor celeste, când bunul Dumnezeu își arăta fața proorocilor și oamenilor aleși, crestă prin geamul camerei, pe o muchie lină de metal, dovedind parcă intemperiile crunte ale vremii. Ticăitul ceasului era infernal, fiecare țâc al acelor de ceasornic fiind tot mai apăsător pe pleoapele lui...
HARAP-ALKI, NUNTAȘ DE SEAMĂ
Cu greu, și cu o mână pe pulă, acesta se ridică din pat, mahmur, fără vlagă. Raza de lumină ce ricoșa din muchia lui Roger, căci așa se numea paloșul prințului nostru drag, îi dete drept în ochi lui Harap-Alki, care, cu o simplă miscare din cot, dărâmase tot ce era pe masa odăii sale, și apucă degrabă o pipă. Mirosul de ierburi și pâclă din odaie inunda tot, mai ceva ca ceața de afară. Era duminică. Duminică la amiază. Era duminică la amiază și Harap-Alki mirosea a fier călit, trecut prin sânge, mațe și ficați. Pe cur avea un coș. De la transpirație. Se întâmplă. Doar pentru că e prinț, nu înseamnă că câcatu' lui nu pute.
Cu mâna stângă apucă de coș și stoarse tare, până icni: "AU! Futuz gura mă-tii de coș". Așa de tare, că trezi pe Contesa Enigmelor, ce dormea lată pe trei sferturi de pat, cu bala-n barbă.
Veneau greu amintirile cu bătălia crâncenă ce avu loc c-o seară înainte. Totul era împânzit de o negură a uitării. Atunci Harap-Alki o privi pe Contesă și îi spuse:
- Bă.
- ?
- Așa se face-n pula mea? A câta oara faci asa, coae?
- Păi, uhm...
- NIMIC! De astăzi, titlul tău nobil se taie! Nu mai ești considerată vrednică de a te numi "cu sânge albastru".
Iar fosta Contesă plecă în exil pentru multe zile și multe nopți în regatul dușmanilor de moarte ai Prințului, bozgorii cei nasoi, din provincia Kelemen-Ciocolom.
Trecu mult timp, și fosta Contesă rămăsese în exil. Harap-Alki își tămăduia rănile din strașnice bătălii împotriva neavizaților ce credeau că știu mai bine ca prințul cum se orânduiește țara. Dar într-una din zile, la curtea prințului, veni, din provincia Kelemen-Ciocolom, Sasha cel Burtos, un mare și brav camarad al lui Harap-Alki, din tinerețea sa plină de curve, vodka și țigări la bucată, să anunțe mare însurătoare, și să cheme pe prinț ca oaspete de seamă.
Prințul făgădui că sosește fără să clipească. Și puse toți subiecții să îi aducă cea mai strașnică armură, ca să pornească către Dej și mai departe la mare însurătoare. Cum altfel să călătorească prințul, decât alături de subiecți, în dragonul cel de fier ce scuipă foc, cântând din lăută și frunză, cu dragii lui peoni supuși.
Să tot fi trecut cinci ceasuri, și Dejul să tot fi rămas în urmă, când ajunse prințul la hanul unde avea să se petreacă Sasha cel Burtos cu aleasa-i. Și masă mare se puse, toți băură și mâncară și jucară până... până seara. Apoi Harap-Alki, puțin beat de licoarea lui Balentin, căuta pe fosta Contesă, să vadă cum îi priește în exil.
Mare îi fu mirarea când o văzu pe aceasta, care, în loc să îl întâmpine cu drag pe cel ce o considera egala sa cândva, cu care a împărțit aceeași pâine și același pat, îl alungă și-l consideră proscris. Puțin știa Harap-Alki că între timp, în exil, fosta Contesă pusese robie asupra tuturor celor ce sălășluiau în provincia Kelemen-Ciocolom. Prințul se afla, așadar, din nou, în primejdie, pe teren inamic. Nici aici nu scăpă din mrejele fostei Contese, căci duioșia ce i-o purtase odată, încă avea rădăcini în pieptul său bine lucrat, dar bătut de cicatricile vremii.
Cu dispreț, fosta Contesă îl alungă pe Harap-Alki, dar acesta nu se dădu bătut, cu una, cu două, ci, scoase pe Roger, Paloșul cel Ciumeg și Noduros. La vederea acestuia, fosta Contesă rămase fără de suflu, grai, aer, apă și milă, căci știa ce poate Roger și se temea crunt de furia acestuia, la mânuirea sa de către prinț. Pe dată, un birjar îi duse pe amândoi în cocioaba fostei Contese, să depene vremuri și să toarne pe gât niscaiva licori ce înțepau plăcut la limbă. Ce nu știa Harap-Alki, era că fosta Contesă îi pusese o cursă, să-l distrugă pentru exilul primit, odată pentru totdeauna. Așa că, după niscaiva pahare în plus, Harap-Alki și fosta Contesă...
Subscribe to:
Posts (Atom)
Online NOW!
